Blog

 

02.03.2008

"Cu iubirea la psihiatru"


Dupa cum poate ati remarcat, mi-am facut un obicei din a comenta referirile la psihoterapie sau psihiatrie care apar prin diverse filme (de obicei, la tv). Fac asta in primul rand pentru ca ma amuza, imi face placere (motivatia afectiva), apoi pentru ca meseria de psihopupu, fascinanta si "ciudata" in acelasi timp, a fost de-a lungul timpului subiectul a numeroase prelucrari cinematografice in care pot fi recunoscute multe din (mis)perceptiile populare privind profesionistul psi si activitatea sa - iar aceaste perceptii ma preocupa (motivatia rationala).

In acest context motivational, binenteles ca nu puteam trece cu vederea un film cum este "Cu iubirea la psihiatru". Intr-o varianta mai veche a site-ului psihogen.ro pagina dedicata aspectelor etice ale practicii psihoterapeutice se deschidea cu un comentariu referitor la acest film. Intre timp, ProTV a redifuzat filmul, saptamana trecuta, ocazie cu care mi-au atras atentia cateva noi aspecte.

Cu riscul de a plictisi, redau aici comentariul mai vechi de care pomeneam:

"Pentru cei care nu l-au vazut, intriga filmului consta in faptul ca frumoasa pacienta a unei psihoterapeute din New York se indragosteste de un tanar si, plina de entuziasm dar si de indoieli legate de faptul ca el este cu mult mai tanar decat ea, ii povesteste psihoterapeutei sale, cu lux de amanunte, despre noua ei relatie amoroasa. Toate bune si frumoase, mai ales ca psihoterapeuta isi incurajeaza initial pacienta “sa se bucure de viata”, numai ca la un moment dat, psihoterapeuta realizeaza, din relatarile pacientei sale, ca respectivul tanar este chiar… fiul ei. Moment in care se simte obligata a lua o decizie: daca sa continue terapia sau nu cu respectiva pacienta. De ce obligata? Pentru ca obiectivitatea ei ca profesionist este grav afectata de conflictul de interese: pe de o parte, ca profesionist, are obligatia de a urmari binele pacientei sale (pe care, cum spuneam, o incuraja “sa isi traiasca viata”), iar pe de alta parte, ca mama, este interesata de binele fiului ei, pe care nu l-ar fi dorit implicat intr-o relatie cu o femeie cu 14 ani mai in varsta si de alta religie decat el. In cele din urma, in urma consultarii cu un alt psihoterapeut, decide sa continue terapia, ceea ce se dovedeste a fi o decizie destul de neinspirata intrucat, la un moment dat, asa cum spune chiar ea, “am sfarsit prin a-mi rani pacienta, l-am ranit si pe fiul meu, pe care si ea l-a ranit, iar eu sunt distrusa.” E vorba insa de un film american, asa ca totul se termina cu happy-end, cam tras de par de altfel. Am pomenit insa de acest film pentru ca ilustreaza una din zecile sau sutele de situatii dilematice care pot aparea in cursul unei psihoterapii..."

Binenteles ca, fiind vorba de o fictiune, si inca de una menita a amuza, filmul nu are cum sa redea realitatea unei psihoterapii (si totusi, un alt fim, "Ordinary People", din 1980, reuseste acest lucru). De aceea, comentariile mele pot parea deplasate, exagerat de serioase in contextul unui film de comedie. Si totusi... iata ce mi-a atras atentia:

La un moment dat pacienta ii relateaza psihoterapeutei despre noua ei relatie, de care este foarte incantata, dar si un pic speriata la inceput, data fiind diferenta de varsta dintre ea si noul ei iubit, precum si timpul foarte scurt de la incheierea precedentei relatii a pacientei. De aceea, plina de speranta dar si teama, isi intreaba psihoterapeuta "Deci, aprobi?", iar aceasta ii raspunde hotarat "Categoric!". In practica reala, un asemenea schimb de replici n-ar trebui niciodata sa aiba loc, intrucat psihoterapeutul nu are dreptul de a da sentinte, de a face judecati de valoare morala asupra actiunilor pacientilor sau, mai benign, de a incuraja comportamente specifice ale caror consecinte nu pot fi prevazute in modul cel mai simplu si direct. Exista oricand riscul ca acele comportamente incurajate sa aiba consecinte dintre cele mai nefaste si atunci se produce o catastrofa in relatia dintre pacient si terapeut, increderea primului in ultimul prabusindu-se. Ce s-ar fi intamplat daca, spre sfarsitul povestirii, pacienta i-ar fi reprosat psihoterapeutei "Bine, dar tu ai fost cea care m-a incurajat sa ies cu acest barbat! Nu mi-ai spus tu ca aprobi categoric acest lucru!?". Relatia terapeutica ar fi fost compromisa. Prejudecata sau cliseul revelat aici este acela ca terapeutul iti spune ce sa faci (cu varianta ca iti spune daca ceea ce deja faci e bine sau rau).

Un alt aspect. Când terapeuta realizeaza ca e vorba de fiul ei, se emotioneaza atat de mult incat nu stie cum sa reactioneze si, pentru a nu se demasca, o da pe clienta afara, spunandu-i ca timpul s-a terminat - desi, judecand dupa reactia acesteia din urma, lucrurile nu stateau chiar asa. In realitate, psihoterapeutul nu are dreptul sa intrerupa astfel sedinta. In cel mai rau caz, poate cere permisiunea pacientului de a intrerupe sedinta mai devreme, oferind si niste minime explicatii, dupa care fie returneaza o parte din tariful sedintei, fie ofera o alta sedinta compensatorie. Cei mai multi clienti/pacienti reali nu ar tolera un astfel de abuz si, daca nu si-ar exprima vehement indignarea in sedintele urmatoare, atunci cu siguranta ar intrerupe terapia (binenteles, cu exceptia pacientilor submisivi, dependenti si lipsiti de asertivitate). Tot in realitate insa, psihoterapeutii sunt si ei oameni (in ciuda parerilor contrare!), iar variabilitatea si complexitatea enorma a psihoterapiei poate lua prin suprindere chiar si pe cei mai experimentati, determinandu-i sa reactioneze in moduri cel putin discutabile. De pe margine, la rece, este usor de criticat...

Urmeaza scena in care psihoterapeuta cere sfatul unei colege (in cadrul unei supervizari sau, mai probabil, intervizari). Sfatul acesteia privind continuarea terapiei e complet gresit, motivatia fiind aceia ca "datoria terapeutului e sa ajute." Tocmai aici e schepsisul: ca nu poti ajuta oricum, in orice conditii! O vorba veche spune ca "drumul spre iad e pavat cu intentii bune". Nu e suficient sa vrei sa ajuti, pentru a si reusi. In anumite conditii - cum e si aceasta - a te abtine sa "ajuti" se poate dovedi un ajutor mai mare. In psihoterapie, e foarte important sa recunosti atunci cand nu poti ajuta pe cineva. A persevera, in ciuda evidentelor, poate fi catastrofal pentru pacient. La urma urmei, a refuza un pacient si a-l trimite la un alt terapeut este tot un ajutor.

Si ar mai fi fost ceva de comentat, o afirmatie a pacientei (“se spune ca fii psihoterapeutilor sunt cei mai scrantiti”), dar despre asta cred ca voi scrie un post separat, ca si-asa m-am lungit prea mult.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.