Blog

 

14.12.2007

"Cutiile" din viata noastra


Incercam ieri sa ii explic cuiva cum vine treaba cu inconstientul, izolatele afective si libertatea psihica si am dat intamplator peste o metafora, zic, eu, destul de sugestiva.

In primele luni de viata, exista o simbioza intre psihicul copilului si cel al mamei. Copilul nu face diferenta intre el si lumea inconjuratoare si, implicit, nici intre el si mama. Iar mama trece printr-o perioada de regresia normala, de acutizare a capacitatii sale empatice, pentru a simti mai bine nevoile inexprimabile ale copilului. Intre cele doua suflete exista o comuniune, astfel incat ce simte unul, simte si celalalt. Am auzit o mama care, avand un copil de cativa anisori, se mira initial de comportamentul de neinteles al copilului ei, pentru ca ulterior, fiind o mama destul de perspicace, sa inteleaga ca, de fapt, copilul ei ii imprumutase starea afectiva si se comporta ca atare - chiar inainte ca mama insasi sa-si fi dat seama de respectiva stare afectiva. Apoi, stim cu totii ca numai o mama stie de ce plange un copil sau ce vrea sa spuna cu niste gangureli care noua, celorlalti, si mai ales barbatilor, ne par de neinteles. In sfarsit, cred ca nu trebuie sa insist in a convinge pe cineva de existenta unei comunicari privilegiate intre mama si copil, comunicare preponderent afectiva si non-verbala.

In acest context, mama functioneaza adesea ca un continator al emotiilor copilului, ca un bumper sau amortizor care tempereaza furtunile afective ale copilului. Copilul traieste la intensitate maxima tot ceea ce simte, neavand capacitatea de a-si tempera trairile. In plus, copilul mic nu are nici dimensiunea timpului, astfel incat ceea ce simte la un moment dat i se pare ca va simti pentru totdeauna. El nu are de unde sa stie ca supararile trec, ca emotiile vin si pleaca. Asadar, trairile lui au o intensitate si o durata absoluta (mai are rost sa vorbim de mitul copilului fericit/copilariei fericite?). E, cum ziceam, asa stand lucrurile, prezenta mamei este esentiala in a ajuta copilul sa treaca prin aceste stari. Nu ma refer desigur la prezenta fizica, ci la disponibilitatea psihologica, afectiva a mamei de a lua in interiorul ei starile copilului si de a i le inapoia "digerate" sub forma unei trairi acceptabile, suportabile.

Ce se intampla cu copilul daca mama nu este capabila de o asemenea disponibilitate? Dar mai intai, se pune intrebarea "de ce n-ar fi?". Nu e un proces normal, firesc, de la sine inteles, acela de continere din partea mamei? Se pare ca nu toate mamele sunt capabile de asa ceva. Numite uneori si "mame narcisice", acestea sunt incapabile sa se decentreze cu adevarat si sa simta ceea ce simte copilul lor. De ce nu pot? Deocamdata nu am un raspuns prea clar nici pentru mine insumi, dar probabil ca raspunsul are legatura cu modul in care au fost ele insele continute/necontinute de propriile lor mame.

Revenind, ce se intampla cu un astfel de copil, lasat sa se descurce singur cu propriile-i furtuni emotionale?

1) In primul rand, va cadea prada unei imese temeri ca, in urma puternicelor emotii pe care le traieste, va inceta pur si simplu sa existe, se va aneantiza. Mi se pare ca teama asta se cheama angoasa anaclitica, trebuie sa verific. Ma rog, n-are importanta cum se cheama, cert este ca teama asta, chiar daca nu se confirma, ramane adanc inradacinata in sufletul copilului si mai tarziu al adultului, iesind la suprafata in special in situatii de criza majora, de emotii intense, cand respetivul adult regreseaza la starea de copil neajutorat si se pierde complet, reactioneaza irational si e prada unei stari pe care nu o poate controla.

2) In al doilea rand, un astfel de copil nu va invata cum sa isi managerieze (scuzati barbarismul) propriile-i trairi, ce sa faca cu ele, cum sa le domoleasca sau sa le puna la treaba, in propriu-i folos. Emotiile proprii, ca si ale altora, il vor speria, reprezentand pentru el niste animale pe care nu le-a imblanzit niciodata. Si, ca pe orice animal salbatic de care trebuie sa se fereasca, va pune aceste emotii in niste custi sau cutii bine ferecate, pe care, neputandu-se deparasa pur si simplu, le va depozita undeva in interiorul mintii sale. Azi asa, maine asa, se aduna tot mai multe cutii... omul respectiv incepe sa se impiedice de ele fara sa isi dea seama (caci ascunde atat de bine cutiile si ii este atat de teama de continutul lor, incat uita ce a ascuns in ele, uita si unde le-a ascuns si uita chiar si faptul ca ele exista).

Uite, ii spuneam amicului, cam asa sta treaba cu libertatea psihica: unul are in interiorul mintii un vast si gol hangar in care se poate misca liber in orice directie: inainte, inapoi, stanga, dreapta, in diagonala etc., in timp ce altul trebuie sa navigheze, legat la ochi, printre randurile de cutii. O ia inainte si se loveste de ele; gaseste putin loc liber in stanga si face cativa pasi, apoi se loveste din nou de alte cutii, puse una peste alta, si iar da inapoi. Si tot asa. Cu cat aduni mai multe cutii, cu atat iti este mai limitata libertatea de miscare (psihica).

Singura solutie este sa incepi sa desfaci cutiile. Si aici intervine psihoterapia sau psihanaliza.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.