Blog

 

04.01.2008

Despre asteptari


Daca cineva are o anumita asteptare sau mai multe de la tine si tu stii asta, in afara cazului in care esti complet psihopat, te simti obligat, intr-o anumita masura, sa ii indeplinesti asteptarea. Desigur, s-ar putea sa nu o faci, daca propriile interese contravin dorintei celuilalt sau daca pur si simplu nu e posibil sa faci ceea ce se asteapta de la tine. Dar, in forul tau interior, te simti obligat cel putin sa iei in calcul posibilitatea de a-i implini asteptarea celuilalt, de a hotari daca e cazul sa te conformezi sau sa refuzi. Ce vreau sa spun cu asta: un lucru destul de banal si anume ca asteptarile celorlalti ne obliga, ne limiteaza libertatea de a fi sau de a face dupa cum dorim noi si numai noi.

In cazul adultilor, o asemenea situatie nu creeaza, in general, probleme. Discutia care merita facuta este insa aceea legata de ceea ce se intampla cu copiii.

Pentru un copil, parintele este cea mai importanta persoana din lume, mai importanta chiar decat sine insusi. Sau, mai corect spus, relatia cu parintele este atat de necesara, de vitala copilului, incat acesta din urma este dispus sa gandeasca sau sa simta oricum, numai sa nu piarda aceasta relatie. Amenintarea pierderii parintelui sau a iubirii acestuia este mult mai mare decat nevoia de pastra o imagine pozitiva de sine. Copilul este mai dispus sa o sacrifice pe aceasta din urma, asumandu-si intreaga responsabilitate pentru conflictele din relatia parinte-copil, culpabilizandu-se enorm, decat sa isi acuze parintii, sa ii refuze sau sa ii dezamageasca, riscand sa ii piarda (pe ei sau iubirea lor). In multe cazuri extreme de abuz sau neglijenta, s-a constatat ca aproape niciodata copiii (prescolari, scolari mici) nu isi acuzau parintii, ci se invinovateau pe ei insisi pentru presupuse defecte sau neajunsuri care justificau, in mintea lor, comportamentul abuziv al parintilor ("Tata ma bate pentru ca sunt rau"). Deasemeni, in cele mai multe familii in care survine un conflict marital cronic sau un divort, copiii au tendinta de a crede ca parintii s-au certat sau au divortat din cauza lor. In paranteza fie spus, abia mai tarziu, la adolescenta si in perioada de adult tanar, apar reprosurile sistematice adresate parintilor.

Revenind la problema asteptarilor, asteptarile parintilor pun copilul intr-o situatie imposibila, atunci cand aceste asteptari contravin nevoilor sau dorintelor celor mici. Daca adultul are discernamantul de a alege intre bine si rau, intre interesele sale si interesele celuilalt, intre nevoia sa egoista si dorinta altruista de a ajuta sau multumi, copilul nu poate face aceste distinctii. Mai mult, pentru el, celalalt nu e un simplu oarecare, a carui dezamagire nu poate avea consecinte dramatice, ci e chiar parintele. In fantasma copilului, un parinte nemultumit ar putea abandona copilul. De aceea, aproape intotdeauna, copilul se conformeaza asteptarilor parintilor, indiferent daca acestea tin cont sau nu de nevoile sau dorintele copilului.

Cred ca, pana acum, am prezentat asteptarile parintilor ca pe ceva inerent negativ. E nevoie de o corectie: in primul rand, multe dintre aceste asteptari sunt normale, firesti - orice parinte se asteapta ca la un moment dat copilul lui sa mearga, sa vorbeasca, sa utilizeze olita, sa manance singur sau, mai tarziu, sa se poarte frumos in societate, sa aiba prieteni etc. Nu e nimic in neregula cu aceste asteptari.

Exista insa astepari exagerate si acesta reprezinta o prima categorie de asteptari dezadaptative, cu potential patogen: "copilul trebuie sa spuna intotdeauna adevarul", " niciodata copilul nu trebuie sa intrerupa doi adulti care stau de vorba", "copilul trebuie sa ia intotdeauna note bune la scoala" etc. Multi dintre parintii care au o conceptie spartana despre modul in care trebuie crescuti copiii au astfel de asteptari: copilul trebuie calit, copilul trebuie obisnuit cu dezamagirile si frustrarile, copilul trebuie disciplinat militareste etc. Pe vremuri - n-am mai auzit-o de mult - se spunea ca nu e bine sa pupi copiii decat in somn, ca sa nu si-o ia in cap; aici isi gaseste locul o asemenea mostra de "intelepciune". Si mai e o categorie de parinti care au asemenea astepari exagerate de la copiii lor: cei ai caror stima de sine se construieste pe imaginea copiiilor, cei care se valorizeaza aproape exclusiv pe seama realizarilor copiilor (caci una e sa fii mandru, ca parinte de realizarile copilului tau, si alta e sa te simti un ratat pentru ca ala micu n-a luat coronita).

O a doua categorie este formata din acele asteptari inadecvate care nu tin cont de nevoile copilului, de personalitatea sa, in intregul ei. Poate ca, in sine, aceste asteptari nu au nimic nefiresc, anormal in natura lor (si cu atat mai putin in intentia lor), dar pur si simplu nu se potrivesc intotdeauna naturii unui anumit copil.

Unele dintre acestea sunt asteptari trasgenerationale , preluate in mod automat, de parinti, de la proprii lor parinti ("Asa m-au crescut pe mine parintii mei, asa te cresc si eu pe tine!", "Pe mine tata asa m-a invatat, asa trebue sa fii si tu!"). E cazul multor parinti, unii mai modesti din punct de vedere intelectual, altii mai conformisti sau mai putin dispusi/capabili sa inteleaga unicitatea fiecarui om (atat a lor cat si a copiilor lor).

Alte asteptari, din aceeasi categorie, sunt asteptarile compensatorii , menite a implini, "prin delegatie", dorintele si nevoile neimplinite ale parintilor ("E foarte important sa faci o facultate! Eu tare mult mi-as fi dorit, dar n-am avut parte!").

Din punct de vedere al modului in care sunt transmise aceste asteptari, unele dintre acestea sunt formulate cat se poate de clar si de transant - "ce ti-am spus eu, sa te speli pe maini inainte de fiecare masa!". Acestea sunt asteptari explicite . Chiar si atunci cand fac parte din categoria celor dezadaptative, aceste asteptari explicite sunt dintre cele mai benigne: fiind usor accesibile constientului, se poate lupta relativ usor impotriva lor.

Alte asteptari sunt exprimate indirect, vag, aluziv - "poti sa dai la orice facultate vrei, dar ce mult mi-ar fi placut mie sa fac medicina, asta da facultate!". Asteptarile vag explicite au adesea o putere de persuasiune si constrangere ceva mai mare decat cele explicite.

Si, in sfarsit, exista acele asteptari implicite de care nici copilul si nici parintele nu sunt constienti, fiind exprimate prin limbaj corporal sau anumite comportamente. De exemplu, daca un parinte va avea o mica grimasa de dispret, de care nici el nu isi da seama, ori de cate ori copilul lui il contrazice, copilul va intelege destul de repede ca, daca nu vrea sa isi atraga dispretul parintelui sau, ar fi mai bine sa fie intotdeauna de acord cu acesta. Sau daca copilul va percepe, in mod inconstient, o scadere fie si numai - sa zicem - de 10% a duratei in care este tinut in brate in fiecare din zilele in care si-a manifestat nevoia de a actiona in mod independent, atunci ar putea renunta sa isi mai satisfaca aceasta nevoie. Aceste asteptari au, adesea, efectele cele mai distructive in timp, datorita conditionarii lor inconstiente.

Ar mai exista o diferentiere importanta de facut, si anume intre asteptarile comportamentale , legate de comportamente individuale ("sa te speli pe dinti dupa fiecare masa!", "du mana la gura cand tusesti!") si asteptarile existential-identitare , legate de modul de fi al copilului ("ma astept de la tine sa fii inteligent", "fii tare, nu fii mamaliga!", "tu trebuie sa fii un invingator!"). Primele sunt usor de inteles si de indeplinit de catre copii, punand arareori probleme acestora. Asteptarile legate de felul de a fi sunt insa mai greu de descifrat ("fii cuminte!" - un copil de 1-2 ani nu intelege ce inseamna "cuminte") si lasa adesea urme de durata, pozitive sau negative, devenind trasaturi de personalitate sau caracter.

Si, in sfarsit, ca sa fiu pedant, as mai face diferenta intre asteptarile ocazional-contextuale sau chiar unice, si asteptarile pervazive , permanente. Primele, chiar daca sunt exagerate sau inadecvate, nu afecteaza prea tare copilul, celelalte insa, solicitand adaptarea cvasi-permanenta a copilului la cerintele parentale, pot juca un rol traumatic important.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.