Blog

 

25.01.2008

Despre frustrare (1)


Se spune ca acei copii care au totul, incepand de la papici, mancarici, bunici si gadilici si pana la tone de jucarii (am vazut odata un copil singur la parinti care avea in camera lui atat de multe jucarii, incat gramada de jucarii trecea de jumatatea inaltimii camerei), asadar se spune despre acesti copii ca ajung destul de repede sa nu isi mai doreasca nimic, sa nu mai simta nimic din bucuria de a primi un nou cadou, sa nu mai aiba chef de joaca sau de viata, depresia si suicidul fiind uneori consecinta si scaparea din starea aceasta de supra-abundenta si supra-dezinteres.

Multa vreme am considerat ca explicatia este destul de la indemana. Pentru multi dintre noi, ceea ce ne tine in priza este dorinta de a realiza ceva, de a obtine ceva: o casa, o familie, o cariera, recunoasterea sociala, faima, banii, satisfactia sexuala etc. Ne dorim ceva si acel ceva ne mana inainte. Dar copilul care are totul? Un copil e prea mic pentru a face din dezideratele enumerate mai sus posibile obiecte ale dorintei lui. Un copil nu-si poate dori decat dragostea parintilor, papica, somnici, scarpinici, jucarii, alti copii cu care sa joace si... cam atat. Si daca le are pe toate, in permanenta, imediat ce si le doreste, din abundenta? Ce-si mai poate dori de la viata, pentru ce sa lupte, ce sa-si mai doreasca de la ziua de maine, ce rost mai are viata pentru el?! De aici plictisul, dezinteresul, lipsa de placere, depresia...

Zilele acestea am dat insa peste o alta explicatie, ceva mai rafinata, care mi-a placut si m-a inspirat sa scriu cele de mai jos.

Cand copilului mic (sub varsta de un an) ii este satisfacuta orice dorinta – de la foame, la dorinta de a primi atentie sau o anume jucarie – acesta nu poate fi decat un copil lipsit de orice tensiune interioara, care nu cunoaste frustrarea, amanarea, limitarea pe care lumea reala, exterioara noua, ni le pune tot timpul majoritatii dintre noi. Un astfel de copil traieste in lumea lui miraculoasa, in care orice dorinta este pe data si pe deplin satisfacuta. De catre cine? Noi stim ca mama este cea ii satisface copilului nevoile, dar copilul nu stie. Pentru el mama nu exista, exista doar senzatia de foame, urmata de plans si, in timpul cel mai scurt, gurita i se umple de lapte. De unde ar putea sti de existenta mamei? Pentru ca o vede? Asa gandim noi, adultii, insa un copil de cateva luni nu crede in existenta de sine statatoare a ceea ce vede in jurul sau, pentru ca nu face diferenta intre sine si restul lumii. Si atata timp cat miracolul indeplinirii tuturor dorintelor continua, nici nu are cum sa faca diferenta. Abia odata cu aparitia primelor frustrari, primelor asteptari (caci mama stie instinctiv sa il lase sa astepte uneori, putin), copilul incepe sa inteleaga ca nu e suficient sa vrea, sa doreasca, sa tipe sau sa dea din picioare pentru a primi ceea ce doreste. Incepe – asteptand, revendicandu-si drepturile, frustrandu-se – sa inteleaga ca exista in afara lui o lume, alcatuita la inceput doar din mama sa, de care depinde pentru a-si satisface nevoile. Asadar, nemultumirea, frustrarea, starea de tensiune sunt necesare copilului mic pentru a incepe sa faca diferenta intre sine si lumea din jur. Ce se intampla daca nu reuseste sa realizeze pe deplin aceasta diferentiere? In cele din urma, datorita proceselor de maturatie inevitabile, copilul va invatat sa faca diferentierea grosiera dintre sine si lumea exterioara lui, dar va ramane cu o anume dificultate in a folosi aceasta diferentiere in situatii cheie, legate de stabilirea unor relatii cu cei din jur. Problema cea mare nu va fi cea legata de distinctia „Eu-lumea materiala din jurul meu” (aici intrand si persoanele din jur, ca entitati fizice), ci „Eu-Tu” sau „Eu-Celalalt”, in care Tu si Celalalt sunt spatii psihice cu proprietati specifice lor. Cu alte cuvinte, copilul respectiv va deveni un adult care nu face foarte bine diferenta intre psihismul lui si psihismul celorlalti ajungand, de exemplu, sa atribuie cu usurinta altora dorintele sau intentiile sale. Deasemeni, un astfel de copil/adult, nereusind sa conceptualizeze existenta unui celalalt la nivel psihic, nu-si va putea descarca pornirile agresive (care exista in noi toti) inspre celalalt, ci doar inspre sine. Si aici vroiam sa ajung: agresiunea (care exista in orice fiinta umana, alaturi cu celalalte instincte) trebuie directionata impotriva cuiva, daca nu ai dezvoltat conceptul de celalalt pentru ca nu ai reusit sa faci diferenta dintre tine si lumea exterioara, atunci nu poti sa-ti reversi agresivitatea decat impotriva ta, de unde auto-invinovatirea, lipsa de interes sau de placere, sentimentul de inutilitate, devalorizarea de sine - intr-un cuvant depresia, ca rezultat al acestei agresivitati orientate spre interior.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.