Blog

 

11.02.2008

Despre frustrare (2)


Terapeutul trebuie sa frustreze. Nu se poate altfel, daca e sa fie terapie. Sa ma explic.

Fiecare om e unic. Aspectul fizic e (aproape) unic, personalitatea e unica, amprentele sunt unice etc. La fel si modul in care relationeaza cu ceilalti. La unii, treaba asta se vede usor, toata lumea stie ca domnul X se poarta intotdeauna si cu oricine la fel de puncte-puncte (arogant, indiferent, neincrezator, seducator, submisiv etc.). Asta nu inseamna ca, in cazul celorlalti, lucrurile nu stau la fel, numai ca repetarea unui anumit mod de a te raporta la celalalt si de a "manageria" relatiile intr-un fel sau altul este mai putin evident. Toti facem asta, unii mai mult, altii mai putin.

Chestia asta cu repetarea unui mod de a relationa este ca si cum individul i-ar distribui pe cei din jur in aceleasi roluri. Cateva roluri, nu multe. Mereu aceleasi. Care impiedica, pe de o parte, individul sa il perceapa in mod real pe celalalt, iar pe de alta parte, adesea il constrange pe cel distribuit sa se poarte in consecinta, in conformitate cu rolul primit (asta e identificarea proiectiva!). Si mai e ceva: cu cat o persoana e mai importanta, mai semnificativa in trama destinului unei persoane, cu atat forta cu care ii va fi impus un rol anume este mai mare, masca mai bine fixata si mai clar conturata. Persoanele cu care intram in contact incidental sau periferic, vor fi percepute mai realist, intrucat conteaza mai putin cine sunt si cum ii percepem.

Toate bune si frumoase, numai ca modul unora de a intra in relatii precum si natura preponderenta a acestor relatii nu ii ajuta cu nimic, nu le aduce nici un beneficiu final, fiind in cele din urma responsabile fie de nefericiri obisnuite, dar permanente si de neinteles, fie la stari patologice, de genul depresiei, anxietatii, atacurilor de panica etc.

Evident, psihoterapia incearca sa remedieze ceva. Dar ce? Pattern-ul relational, tipicul relatiei in care se aseaza individul, plecand de la presupunerea (teoretica, e adevarat) ca "problema" care sta la baza nefericirii sau suferintei este una de natura interpersonala. Dar cum sa iti dai seama ce e in neregula cu relatiile omului? De unde sa stii in ce roluri ii distribuie preponderent pe cei semnificativi? De cele mai multi ori - as spune ca intotdeauna, de fapt - nici el nu isi da seama. N-o sa vina niciodata la tine un individ sa-ti spuna: stii, eu sunt nefericit pentru ca intotdeauna imi aleg parteneri din randul celor abuzivi si intoleranti, pentru ca relatiile cu genul acesta de oameni imi sunt familiare inca din copilarie. Nu. Oamenii iti povestesc ce cred ei, ce stiu ei, dar nu isi conceptualizeaza sau teoretizeaza relatiile.

In schimb, chiar daca nu iti pot spune ce fel de relatii au cu unii sau altii, iti pot arata. Iti arata tie, ca terapeut. Pentru ca, la urma urmei, si cu tine au o relatie! Da, ati ghicit, de acelasi fel cu relatiile lor problematice despre care nu pot vorbi. Pe care nu le pot obiectiva, dar le pot exemplifica in relatia cu terapeutul. Pentru ca, nu-i asa, si terapeutul este o persoana importanta in viata cuiva (cel putin pentru o parte din ea, mai ales in cazul celor care fac o terapie de durata).
Si atunci, cand un pacient se poarta cu terapeutul sa in acelasi fel problematic in care se poarta cu toata lumea si in mod special cu persoanele importante din viata lor, terapeutul ce face? Cel mai important este ce NU face, adica refuza sa intre in rol, sa nu se supuna asteptarilor celuilalt.

Cunoasteti schita lui Caragiale intitulata "Diplomatie"? Acolo, un sot impacientat isi asteapta sotia pe care o trimisese sa il "traduca" pe un batran care avea de vanzare "o pereche de case" dar care nu vroia in nici un chip sa lase la pret. O trimisese pe dansa pentru ca era foarte priceputa in a convinge. "Are o diplomatie, dom'le, ceva de speriat!" Toate astea i le povesteste sotul "diplomatei" unui amic ziarist caruia tocmai ii ceruse sa ii trimita zilnic un exemplar din ziarul sau, gratis. Bineteles, ziaristul il refuza, "Cum gratis? Da se poate?", insa nu peste multa vreme, apare "dama" care, dupa ce isi anuta triumful", il roaga pe acelasi ziarist, cu vorbe mestesugite si multa "diplomatie", sa-i trimita si ei un exemplar zilnic. Ziaristul e peste poate de incantat sa ii faca placerea. In schita asta, Caragiale ne da un exemplu de identificare proiectiva: e ca si cum madama diplomata isi datoreaza succesul faptului ca ii distribuie pe cei din jur in rolul de fraieri sau de oameni complianti, iar acestia se vad nevoiti sa intre in rol, facandu-i pe plac.

Terapeutul tocmai asta nu trebuie sa faca: sa intre in rolul in care il pune pacientul. Sa isi dea seama de rolul in care a fost distribuit si, in loc sa actioneaza in consecinta, sa il faca explicit, sa il verbalizeze, fie in cadrul unei interpretari, fie prin ghidarea pacientului catre intelegerea de sine referitoare la acest aspect. Daca accepta rolul si face ceea ce pacientul - in mod inconstient - ii cere sa faca, terapeutul n-ar face decat sa raspunda asemenea celorlalti, repetand a nu stiu cata oara povestea relatiei tipice dintre pacient si persoanele semnificative. Si nimeni n-ar avea nimic de invatat din treaba asta.

Treaba terapeutului este sa refuze. Binenteles, mai intai trebuie sa constientizeze rolul in care este distribuit - plecand de la ceea ce simte fata de pacient sau, mai exact, de la ceea ce pacientul il face sa simta fata de el - dupa care, inevitabil si util, trebuie sa refuze rolul primit. Adica sa frustreze. Q.e.d.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.