Blog

 

01.08.2008

Indreptatitii si indatoratii acestei lumi


Liniile de forta de-a lungul carora evoluam (fie si numai din punct de vedere cronologic) sunt determinate de acele constrangeri sau permisiuni interioare care ne definesc, in cele din urma, gradul de liberate, nu atat in raport cu ceialti, cat cu noi insine, din prisma posibilitatitilor teoretic infinite de evolutie.

Una dintre aceste linii este aceea a tipurilor de relatii pe care tindem sa le stabilim si modul in care ne comportam in aceste relatii. Despre pattern-uri de relationare definite prin prisma alegerilor de obiect pe care le facem (adica a persoanelor cu care intram in relatie), cu alta ocazie. Astazi, as dori sa scriu cateva cuvinte despre repetitia unui anume fel de a fi in relatie, indiferent de obiectul/persoana cu care relationam.

Relatiile interumane sunt atat de complexe, incat pot fi descrise din nenumarate perspective, aplicand un numar practic infinit de sabloane de decodare si intelegere a realitatii lor. Una dintre aceste modalitati de intelegere a relatiilor se refera la schimbul psihologic, bazat pe actul de a oferi sau de a da ceva, concret sau simbolic, si cel de a primi sau de a cere ceva.

Ce oferim, ce dam celorlalti? Timpul, efortul si priceperea noastra atunci cand cineva ne cere ajutorul; dorintele si nevoile noastre atunci cand renuntam la ele pentru ca cineva ne cere sa punem dorintele si nevoile sale inaintea alor noastre; ceea ce ni s-ar fi cuvenit de drept, atunci cand lasam de la noi pentru a evita un conflict, pentru a face un bine sau pentru a raspunde cerintei celuilalt; bunurile noastre, atunci cand „uitam” sa mai cerem inapoi cartea sau banii imprumutati unui amic, din dorinta de a nu-l pune intr-o situatie jenanta etc. Renuntam la timp, energie fizica si psihica, drepturi, dorinte, nevoi, orgolii, bunuri etc. si le oferim celorlalti, uneori de nevoie, alteori benevol, din proprie initiativa sau la rugamintea acestora.

Ce cerem, ce vrem de la ceilalti? Sa ne respecte, sa se gandeasca la noi, sa renunte uneori la dorintele si nevoile lor sacrificandu-se pentru noi, sa ne ajute, sa ne acorde din timpul lor, sa ne lase sa le-o luam inainte, sa ne ofere lucruri fara a ne cere nimic in schimb etc. etc. Binenteles, suntem mai indreptatiti sa primim unele si mai putin indreptatiti sa primim altele, dar nu despre asta e vorba ci de faptul ca aproape tot timpul avem nevoie de ceva de la ceilalti, fie ca le-o cerem, fie ca nu.

Acestea fiind zise, ati obsevat ca unii oamenii trec prin viata cu sentimentul ca lumea le este datoare? Ca cei din jurul lor au obligatia sa le ofere lor ceva? Ca se simt mai degraba indreptatiti sa primeasca decat obligati sa dea? Dar invers, i-ati remarcat pe aceia care traiesc mai degraba cu sentimentul unei obligatii fata de cei din jur, al unei datorii fata de toti si toate, fiind oricand gata sa dea de la ei, sa ofere fara a cere (mai) nimic in schimb? Cel mai probabil ca pe primii i-ati remarcat mai usor si mai des, pentru ca adesea ei cer sa fie remarcati sau cel putin bagati in seama, pe cand ceilalti se simt mai bine in anonimat, neobservati.

La polul extrem al cel al celor care se simt indreptatiti gasim psihopatii, fie in sens medical, cu tulburari de personalitate de tip narcisic sau antisocial, fie in sensul comun, „smecherii” pentru care lumea e alcatuita doar din „fraieri” sau „sclavi”. La celalalt pol, gasim sfintii, maicile teresa, apostolii, sacrificatii de buna voie. Intre cele doua extreme, o infinitate de nuante.

Daca ar fi sa atribuim niste valori proportiilor in care cele doua porniri – de a cere si de a da – sunt prezente in fiecare (desi un astfel de demers este cat de poate de articificial si de riscant), as spune ca psihopatii de care vorbeam se simt 100% indreptatiti si 0% indatorati, in timp ce „mieii lui Dumnezei” ai acestei lumi au evident procentele inversate. Si-acum, hai sa jonglam un pic cu procentele!

Cine sunt, de exemplu, si cum sunt cei care se simt 75% indreptatiti si 25% obligati? Pai, sunt cei care trec adesea drept inganfati, plini de ei, lipsiti de empatia care i-ar face sensibili la dorintele celorlalti. Profesional, ii gasim mai ales in functii de conducere, unde atentia limitata acordata nevoilor celorlalti ii ajuta sa se concentreze pe indeplinirea unor sarcini sau obiective. In general, au simpatii de dreapta si sunt adeptii filosofiei „viata ca o jungla”, „homo hominis lupus” si „care pe care”. De regula ajung destul de sus pe scara sociala, mai ales daca poseda un IQ adecvat, dar nu sunt apreciati decat de un numar restrand de oameni.

Dar cei care sunt manati in viata de un puternic 75% sentiment de obligatie si doar de un biet 25% indreptatire la mostenirea acestei lumi? Portretul tipic ar fi acela al unei persoane destul de submisive, care spune „da” aproape tuturor cererilor de ajutor venite din partea celorlalti, careia ii este teama sau ezita sa isi ceara drepturile, care lucreaza peste program fara sa se revolte, o persoana care adesea accepta nedreptatile celorlalti si cererile lor exagerate, care cere mult de la sine insusi si acorda putina atentie propriilor nevoi, prefera sa piarda timp, bani, bunuri sau energie pentru a pastra relatiile etc.

Pana aici a fost simplu. Credeti insa ca v-ati putea da seama de categoria din care face parte un individ ale carui procentele sunt 60-40? Lucrurile devin tot mai greu de transat de o parte sau alta, domeniile in care se manifesta tendinta predominanta se pot ingusta si, una peste alta, disfunctionalitatile sunt tot mai subtile, mai rare si mai greu de observat. Logic, idealul de normalitate ar trebui sa fie la 50-50. Un astfel de individ ar fi in egala masura capabil sa ceara si sa ofere, sa intre cu maximum de castig in jocul social al schimburilor reciproce si sa intretina cele mai sanatoase si echilibrate relatii.

Credeti insa ca societatea chiar accepta acest ideal? De mici suntem educati sa impartim jucariile, sa nu luam de la altul ceea ce ne dorim fara sa cerem voie, sa fim modesti in exprimarea dorintele noastre si, una peste alta, ca a da sau a oferi ne confera, ca oameni, o valoarea superioara, in ochii nostri si ai celorlalti. A pretinde, a cere, a exprima o nevoie este considerat in general o dovada de imaturitate („numai copiii cer fara nerusinare!”), de egoism („numai la tine te gandesti!”) sau de defect caracterial („ai un caracter urat!”). Intr-un fel e firesc ca eforturile educative ale parintilor, scolii si societatii se fie indreptate catre polul altruist, copilul mic fiind oricum un mic salbatic egoist si sociopat care nu mai trebuie indemnat sa se gandeasca la el insusi! Numai ca, de multe ori, se exagereaza in directie civilizarii micului salbatic si rezultatul eforturilor educationale este un individ nevrotic si complexat care nu a invatat - pentru ca nimeni nu a considerat ca mai e cazul sa-i explice si asa ceva - cum sa aiba grija de nevoile proprii. E adevarat ca si societatea, in ansamblul ei, tinde sa valorizeze o asemenea educatie centrata pe renuntarea la sine. Impresia mea este ca in culturile crestine – si probabil nu numai, sunt insa ignorant in privinta altor culturi – idealul este situat undeva mai degraba in zona 55-45 in favoarea sentimentului de obligatie fata de ceilalti. Educatia, cu „E” mare, Morala, Etica, Crestinismul, Parintii, toate ne imping in aceeasi directie: mai degraba obligati decat indreptatiti.

Insa, de la 55-45-ul impus social, pana la dezechilibrele de 70-80-90% intr-o parte sau alta, e o cale mai lunga, al carui inceput trebuie cautat in familia de provenienta, in relatiile dintre copii si parinti. Dar asta e o alta poveste, pe care o las pentru alta data.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.