Psihoterapii
 


Psihoterapii » Psihoterapia cognitiv-comportamentala » Avantaje si dezavantaje

Avantaje:

•  Durata scurta a terapiei, costul redus si concentrarea pe simptome sau rezolvarea de probleme sunt trei atribute ale terapiei cognitiv-comportamentale care raspund foarte bine cerintelor contemporane de rezolvare rapida si pragmatica, cu minim de efort, a problemelor cu care se confrunta indivizii;

•  Grad ridicat de structurare a continutului sedintelor, generat de claritatea si simplitatea teoriei subiacente, ceea ce inseamna:

a) relativa usurinta in deprindere tehnicilor specifice de catre cei interesati a practica acest tip de psihoterapie;

b) un suport important pentru consilier, mai ales cand se afla la inceput si nu are o vasta experienta personala. Structurarea terapiei in etape si pasi clari diminueaza in mod considerabil disconfortul incepatorului de a nu sti exact ce si cum trebuie facut.

c) posibilitatea standardizarii sau manualizarii terapiilor oferite in cadrul unor studii de cercetare in care factorul „terapie” trebuie sa fie pe cat posibil invariabil, adica terapiile oferite participantilor la studiu sa fie cat mai asemanatoare. CBT este terapia care se preteaza cel mai bine studiilor de cercetare privind eficienta sau eficicacitatea unei interventii terapeutice intr-o anumita conditie.

d) receptivitate si interes crescut din partea unei anumite categorii de populatie, caracterizata prin pragmatism, gandire concret-categoriala, mono-cauzal liniara.

•  Relatia inegala, de tip profesor-elev, este bine primita de persoanele cu o autonomie redusa, care prefera mai degraba sa fie indrumate, invatate sau ghidate decat sa isi formuleze in termeni proprii demers de autocunoastere, schimbare si dezvoltare.

•  Concentrarea pe un numar limitat de simptome sau probleme bine precizate permite o evaluare facila a rezultatelor terapiei, prin identificarea problemelor sau simptomelor eliminate, ameliorate si neinfluentate.

Dezavantaje:

•  Teoria (si, implicit, si practica) cognitiv-comportamentala ignora inconstientul. Nu e vorba ca terapeutii de orientare cognitiv-comportamentala i-ar nega existenta, dar nu considera necesar (sau nu stiu cum) sa tina cont de aceasta realitate psihica. Ori inconstientul individual reprezinta o parte substantiala a psihismului uman, a carui ignorare nu poate duce decat la o viziune ingusta, limitata si limitativa privind dezvoltarea, structurarea si functionarea mintii umane. Din dorinta de a raspunde unor nevoi urgente, punctuale, bine delimitate, de dragul pragmatismului si a eficientei, terapia cognitiv-comportamentala a trebuit sa sacrifice aceasta parte.

•  Gradul ridicat de structurare a continutului sedintelor duce la:

a)  limitarea libertatii pacientului de a se explora pe sine. Obiectivele clare, bine delimitate, obliga la o concentrare a discutiilor, la organizarea logica a acestora (asociatiile libere de idei nefiind incurajate). In felul acesta, TCC nu raspunde unor nevoi mai complexe legate de autocunoasterea si dezvoltarea individului, actualizate sub forma libertatii de a explora pe sine dincolo de limitele care definesc problemele prezentate. E adevarat ca TCC nici nu isi propune acest lucru.

b)  limitarea libertatii psihoterapeutului de a se aduce pe sine, in mod creativ, in procesul terapeutic. Ceea ce poate constitui un avantaj pentru terapeutul incepator, si anume existenta unei „retete” dupa care trebuie condus demersul terapeutic, poate constitui un handicap pentru terapeutul a carui experienta ii permite si ii cere sa fie mai autentic in terapie.

•  Receptivitate si interes scazut din partea persoanelor cu un grad crescut de sofisticare psihologica, aplecate catre introspectie, cu o gandire nuantat simbolica, de tip pluri-cauzalitate liniar/circulara.

•  Relatia inegala, de tip profesor-elev, nu raspunde nevoilor de autodeterminare a multor pacienti.

•  In psihiatrie se accepta faptul ca exista doua mari categorii de tulburari psihotice: tulburarile de gandire, al carui prototip de boala este schizofrenia, si tulburarile afective, reprezentate de psihoza maniaco-depresiva. Aceste categorii sunt astfel delimitate nu numai in functie de predominanta simptomelor de tip cognitiv sau afectiv in intregul tabloului clinic, ci si primatul disfunctiei de un tip sau altul. Astfel, in schizofrenie, ca si in tulburarile delirante de tip paranoia, disfunctia primara este una cognitiva, pe cand in tulburarile afective, modificarile cognitive sunt secundare tulburarii afective primare. Daca tinem cont de teoria din spatele sau, este paradoxal faptul ca terapia cognitiv-comportamentala are rezultate mai bune in tulburarile afective decat in cele cognitive. Cu alte cuvinte, terapia cognitiv-comportamentala este relativ neputincioasa in tratarea tulburarilor cognitive majore, desi domeniul cognitiv pare a-i fi propriu si la indemana. Si asta pentru ca, asa cum stie orice psihiatru, ideile delirante care caracterizeaza aceste tulburari sunt prin definitie impermeabile la interventiile de genul „ce dovezi ai?”; in schimb, tulburarile afective, in special cele de tip depresiv, par a raspunde mai bine la interventiile cognitiv-comportamentale, desi, inca o data, defectul original este in plan afectiv si nu cognitiv, cum sustine teoria TCC. Explicatia probabila tine de raportul strans dintre gandire si afectivitate si mai ales de aspectul bidirectional al modului in care cele doua domenii se influenteaza. Cu alte cuvinte, nu numai gandirea influenteaza afectivitatea, ci si viceversa. In concluzie, teoria TCC nu poate explica geneza tulburarilor afective, in ciuda faptului ca teoria sa pare a se confirma in demersul terapeutic de abordare a tulburarilor afective, dupa cum nu poate explica lipsa de eficacitate a interventiilor sale in tulburarile de tip cognitiv, gen schizofrenie si paranoia. Adica, atunci cand vine vorba de terapia marilor psihoze, TCC merge acolo unde nu ai crede si da gres acolo unde ar fi trebuit sa mearga. Concluzia concluziei: piatra de temelie a teoriei TCC, ideea ca modul in care ne simtim este determinat de modul in care gandim, pare a fi limitata la zona normal-nevrotica.

•  Exista o realitate clinica pe care, personal, nu stiu cum o poate acoperi teoria TCC (e posibil sa existe o explicatie pe care insa eu nu o cunosc). Si anume situatia acelor persoane care, solicitand ajutorul, spun „Ma simt asa si pe dincolo, desi imi dau seama ca nu am nici un motiv sa ma simt asa, e ilogic, imi tot spun si eu ca totul e in regula si ar trebui sa ma simt bine, dar asta nu ma ajuta.” sau „Da, aveti dreptate, nu am nici un motiv sa ma simt asa, stiu asta, nici eu nu am gasit nici un motiv, dar...” Probabil e vorba de modificari ale dispozitiei determinate de factori inconstienti, pe care pacientul nu ii cunoaste si la care terapeutul nu are acces daca se limiteaza la o abordare rationala.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.