Articole
 


Articole » Valoarea pozitiva a suferintei
Costin Patrascu

Exista oameni care nu sufera? Care sa nu fi simtit niciodata durerea? Nu durerea data de o rana sau de o boala, nu durerea stomacului care isi cere drepturile sau durerea de a rabda de frig. Ci durerea aceea pe care nu o putem localiza in corpul nostru decat cel mult la nivelul pieptului, indiferent ca este vorba de o durere recunoscuta ca atare de toti - durerea de a pierde un copil sau un parinte, durerea de a fi umilit in public etc. - de o durere cunoscuta doar celor apropiati sau, cel mai adesea, de o durere pe care nici cel cu care impartim patul nu o cunoaste.

Exista oameni care sa nu fi simtit niciodata aceasta durere?

Probabil ca nu. Cum e insa posibil? Nu toti suntem parasiti de persoana iubita, nu tuturor ne moare cineva drag, nu toti gustam din umilinta de a nu fi recunoscuti ca oameni, nu toti ne imbolnavim de cancer si nu toti ne ratam visurile.

Si totusi, toti suferim. Ca si cum ar exista in noi un imbold spre suferinta, ca si cum am fi programati sa suferim si in drumul nostru prin viata nu facem decat sa cautam un bun motiv pentru a suferi. Ca si cum am avea nevoie sa suferim.

Daca nu avem ce manca, suferim de foame si ne inchipuim ca daca am fi satui, am fi cei mai fericiti oameni. Daca avem ce manca, suferim de frig si am putea crede ca o soba calda e tot ceea ce ne lipseste. Daca nu ne este frig, suferim ca nu suntem iubiti - ah, macar de am fi fost iubiti de parintii aceia nepriceputi sau macar de am avea langa noi un om care sa ne iubeasca asa cum suntem, sa ne accepte fara conditii si sa ne ofere totul fara sa ne ceara nimic. Daca suntem totusi iubiti, suferim ca nu ne reusesc planurile de realizare profesionala sau ca nu suntem recunoscuti in comunitatea noastra ca o persoana importanta, valoroasa, demna de respectul tuturor.

Si daca avem si asta?

Vom suferi atunci cand vom incepe sa pierdem ceva din toate acestea sau, daca nu, vom gasi cu siguranta un nou motiv de suferinta, chiar de-ar fi sa il cautam in adancul nostru printre cele mai insignifiante scame ale sufletului.

Si vom suferi din nou. Nu tot timpul, nu in permanenta, binenteles, dar din cand in cand… si atunci, dupa o perioada linistita, poate chiar fericita, vom suferi din nou, poate chiar cu voluptate.

De ce suferim?

Pentru ca ne lipseste ceva sau cineva? Pentru ca am ratat? Pentru ca soarta ni se impotriveste? Pentru ca intotdeauna vrem mai mult decat putem avea sau pentru ca purtam in noi pecetea pacatului originar? Exista suferinta a carei cauza este in afara noastra: dezastre naturale, accidente, oameni care ne fac rau, relatii care nu merg, boli incurabile care ne afecteaza viata noastra sau a celor dragi etc. Dupa cum exista si suferinta care vine din interiorul nostru: nu stim ce vrem, facem alegeri proaste, nu ne multumim cu ceea ce avem sau vrem ce nu se poate etc.

In primul caz suntem obligati sa ne confruntam cu o schimbare pe care nu ne-am dorit-o, in al doilea caz trebuie sa suportam consecintele indeciziilor noastre, alegerilor noastre, dorintelor noastre nesabuite. In ambele cazuri insa, stim ca asa cum a fost nu va mai fi, ca ceva s-a schimbat sau trebuie schimbat, fie ca ne convine sau nu.

De unde stim toate acestea? Pentru ca suferim.

Suferinta ne ajuta sa crestem, sa ne revizuim nevoile si dorintele, sa ne confruntam cu noi insine sau… sa pierdem totul.

Confruntarea cu suferinta imi aminteste, prin consecintele ei, de scena memorabila din filmul “Indiana Jones” in care eroul, aflat in cautarea Sfantului Graal, trebuie sa aleaga pocalul cel sfant dintre alte sute. Alegea bine, alegea Viata. Alegea prost, alegea Moartea.

Suferinta ne obliga sa facem o alegere similara. Ne obliga sa luam o decizie: viata sau moartea, cresterea sau stagnarea, trecerea la un stadiu superior al constiintei de sine sau regresul catre o forma mai primitiva de existenta. Suferinta ne obliga sa ne uitam acolo unde nu vrem sa vedem ca ceva nu e in regula cu noi sau cu lumea in care traim, caci suferinta nu o mai putem ignora asa cum am facut pana acum cu tot ceea ce nu ne-a convenit.

Psihologul Jean Piaget, care a revolutionat psihologia dezvoltarii copilului prin descoperirile sale, a descris procesul de adaptare al copilului, ca si al adultului, ca fiind compus din doua aspecte, aflate in permanenta confruntare: pe de o parte, asimilarea, adica tendinta de a percepe lumea si pe noi insine prin prisma a ceea ce stim deja, iar pe de alta parte, acomodarea, adica schimbarea modului de a vedea lumea pentru a face “loc” noilor experiente care nu se mai potrivesc cu ceea ce stiam inainte.

Dupa parerea mea, suferinta este expresia tensiunii dintre doua tendinte asemanatoare: aceea de a pastra ceea ce avem, ceea ce stim, ceea ce ne este deja familiar, in special referitor la noi insine, si tendinta de a ne schimba, de a creste, de a ne atinge potentialul nostru uman.

Nici una dintre cele doua forte nu este buna sau rea, utila sau inutila. Avem nevoie sa pastram ceea ce avem deja pentru a ramane noi insine, dupa cum avem sadita in noi si nevoia de a creste, de a ne dezvolta spiritual, sufleteste, ca oameni in deplinatatea cuvantului. Suferinta este tensiunea dintre cele doua nevoi. Sau, daca vreti, e cutremurul care reaseaza placile tectonice intr-o noua pozitie stabila.

Sa luam cateva exemple. Indragostitul parasit - sufera pentru ca este deziluzionat, dezamagit, obligat sa accepte ca iubirea lui a fost doar o himera, ca iubita lui a fost minunata doar in imaginatia lui de indragostit. Realitatea vine peste el ca un buldozer si il obliga, prin suferinta, sa revina cu picioarele pe pamant. Tanarul confruntat cu un esec profesional - sufera pentru ca a descoperit ca nu este atat de bun pe cat isi inchipuia sau a aflat ca nu e totul sa fii bun pentru a reusi, uneori succesul depinzand si de alte variabile pe care le ignorase pana atunci.
Sotul sau sotia indoliat(a) - sufera pentru ca a pierdut un om care devenise o parte din sine insusi/insasi si acum e obligat(a) sa invete a trai din nou de unul singur, cu un suflet schilodit si neimplinit. Parintele dezamagit de propriul copil - sufera pentru ca si-a pus in el niste sperante nerealiste, pentru ca a asteptat ceea ce nu putea veni si abia acum isi da seama de acest lucru.

Atata timp cat suferinta este la vedere, este acceptata si traita in mod autentic, cu tot cortegiul sau de lacrimi, bocete, chipuri incremenite, pasi ezitanti si sentimente sfasietoare, ea isi atinge scopul, se consuma si dispare cu timpul.

In psihoterapie exista expresia “a face doliul” si se refera la acceptarea pierderii ca un dat inevitabil si exprimarea deschisa a durerii. Cei incapabili sa isi faca doliul dupa o pierdere concreta sau simbolica, sunt adesea incapabili sa isi reia viata normala de dinainte.

Exista deasemeni oameni atat de “priceputi” in a se ignora pe ei insisi si nevoile lor, incat suferinta este “obligata” sa ia forme extreme pentru a-si face simtita prezenta.

Primul exemplu care imi vine in minte este atacul de panica - si asta pentru ca, fara a fi vorba de un studiu riguros ci doar de impresia personala, numarul celor care sufera de astfel de atacuri a crescut extraordinar de mult in ultimul timp. Explicatia ar fi legata de raportul disproportionat de mare dintre stresul cotidian si capacitatea - aparent destul de redusa in cazul multora - de a gestiona in mod adecvat acest stres.

Un alt exemplu este cel al tulburarilor de conversie, cum sunt numite astazi isteriile clasice, in care dorinte si nevoi ignorate isi manifesta prezenta prin simptome legate de functionarea corpului. Depresia nevrotica este si ea rezultatul unui conflict intre dorinte si realitate sau intre modul uneori defectuos de a gandi si datele contradictorii ale realitatii.

De aceea, nu sunt putini cei care considera ca cel care vine in suferinta la un psihiatru sau un psihoterapeut nu trebuie ajutat sa scape cat mai repede de suferinta respectiva, ci ajutat sa inteleaga care este sensul acesteia, de unde vine si ce anume trebuie schimbat in viata respectivului pacient - daca il scapam repejor de durere, va fi prea putin tentat sa ii mai afle cauza, expunandu-se riscului de a cadea din nou, pe viitor, in aceeasi capcana a ignorarii de sine.

Sunt tentat sa cred ca exista probabil si suferinte fara rost. Gratuite, inutile, din care nu se poate invata nimic, care nu duc la nimic bun. De exemplu, suferinta care apare la unii din cei cu boli psihice grave: tocmai organul care ar fi trebuit folosit la “interpretarea” si asimilarea, cu sens, a suferintei este incapabil de a face asa ceva.

Dar, per ansablu, dupa parerea mea, suferinta are o valenta pozitiva, adaptativa pe termen lung; chiar si din suferinta confruntarii cu propriul sfarsit cred ca se poate invata ceva - ceva ce ne ajuta sa ne traim mai consistent viata, atat cat a mai ramas, si care ne pregateste, in acelasi timp, pentru marea trecere in eternitate.

Daca doriti o programare in vederea unei consultatii, mergeti la pagina de contact.

 
 
TopBIZ.ro - afaceri de top!
Alege NET Rom Business pentru succesul afacerii tale!
Copyright © 2007 Psihogen. Toate drepturile rezervate.